Editorial: Arbitrul lustragiu Dan Claudiu Tanasescu

Cu 22 de ani în urmă, la vremea cînd lupul era căţel, la un meci în care se înfruntau Dinamo, echipa Miliţiei, şi Steaua, reprezentanta Armatei, unul dintre arbitri de margine a fost George Ionescu, tuşier de meserie, atât în fotbal cât şi în viaţa sa de toate zilele. Toată lumea îl ştia pe acest fârţângău că are pasiunea de a linge tălpile miliţienilor din întrega Republică Socialistă, dar, mai cu seamă, să le facă şefilor cu chipiu albastru pantofii cu ajutorul sensibilului organ gustativ. Băgat până în gât în combinaţiile miliţionerilor de la Dinamo, acest ciung de-o jumătate de creier nu se lăsa până nu aranjea câte un joc pentru cei din Ştefan cel Mare, mergând apoi la popota din Tei, strecurat, ca un cîine hoţoman, prin găurile gardului de sârmă ghimpată, pentru a ajunge la şeful bucătar, care-l aştepta cu un os de vacă nebună, fiert în suc de ierburi de linguşeală. Era tainul lui pentru supuşenia arătată ministrului Postelnicu şi celor de lângă el. Timpul a trecut, a venit Revoluţia, Miliţia s-a desfinţat, iar Ionescu, sărind din barcă în barcă, s-a agăţat de o parâmă şi a fost uns mare observator în prima Ligă. Rămas cu sufletul la purtătorii de pulane, George fluiericiul, ajuns la porţile senectuţii, se dă de ceasul morţii, într-un simulacru de interviu, realizat de un ziar de sport, în care minte mai abitir decât Guvernul actual, încercând să desfinţeze adevărul despre meciul din Finala Cupei României din 1988, când el, măscăriciul, fiind arbitru la una din tuşe, a anulat un gol valabil, înscris de Balint, când scorul era 1-1. Tensiunea provocată de hoţia acestui nelegiuit a urcat cu viteza unei vijelii până în tribuna oficială, unde, lângă şefii Ministerului de Interne, ne aflam şi noi, câţiva ziarişti, printre care Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Nu lipseau de acolo, după câte îmi mai amintesc, Valentin Ceauşescu şi generalul Ilie Ceauşescu, cei care, prin atitudinea lor, au dus Steaua la câştigarea Cupei Campionilor Europeni. Hoţia lui Ionescu, mai mare decât banditismele lui Terente, l-a supărat aşa de mult pe Vadim, care nu suportă nedreptatea şi hoţia, încât l-a prins de braţ pe Valentin şi i-a spus să scoată echipa de pe teren. Fiul lui Nicolae s-a ridicat din scaun şi a făcut semn băieţilor să părăsească gazonul acela uns cu furăciunea lui George Ionescu. Din toate cele spuse presei de acest fost arbitru cu stele purtate pe sub pernuţele de la umerii hainei, un singur lucru este adevărat, acela că Vadim l-a îndemnat pe tânărul Ceauşescu să scoată echipa în afara tuşei, pentru a-i lăsa pe dinamovişti să joace între ei! În rest, fluierarul hoţoman a spus celor de la ziar numai bazaconii. Nu-l apăr pe Tribun, însă îi pun o întrebare ilustrului necunoscut George Ionescu: Dacă Vadim ar fi fost omul de casă al lui Ceauşescu, şi, implicit, un comunist înfocat, cum explică omul în negru gestul de neîntâlnit, la vremurile acelea, prin care Corneliu Vadim Tudor şi-a depus, în semn de protest faţă de politica regimului, carnetul de partid ?! Se vede treaba că Ionescu, nu şi-a uitat meseria de lustragiu. Acum 22 de ani lustruia cizmele miliţienilor, iar acum pe ale celor ce iubesc minciuna!

Dan Claudiu Tănăsescu